luni, 6 februarie 2012

7 Munti din Gradina Carpatilor



Avem si Facebook unde un "Like" pe bune, ne face bine, imi da incredere si ne arata ca ce facem are un rost.

    De ce urc pe munte? - m-am intrebat de cateva ori, in diferite momente. De regula nu ma intreb pentru ca asa traiesc eu, asa decurg lucrurile in viata mea: traiesc in Rasnov, un oras inconjurat de munti. Pe geamul camerei mele vad Piatra Craiului si stiu exact fiecare loc din dantela crestei profilata pe cer; din sufragerie vad Bucegii si stiu exact locurile pe unde urcam la Omu sau la Malaiesti. Din spatele curtii incepe Postavaru unde fac antrenamente cel mai des, unde stiu toate traseele de mountain.......deschide tot articolul

Un comentariu:

  1. În anii trecuţi, numele Corinei Coco Popescu mi-a ajuns la urechi, ca oricărui român interesat de munte. Cum îl vedeam pe Acesta din urmă din alt unghi – subsemnatul lălăitor, dînsa bifatoare de recorduri – nu i-am acordat multă atenţie. Cel mult am alăturat-o mental categoriei în care s-ar afla şi o Loredana Groza, ce mărturisea într-un interviu că, din dorinţa de a ieşi în evidenţă, cînta mai tare decît corul care o cuprindea.
    A ieşi în evidenţă fie şi mai mult fiind o trăsătură umană destul de des întîlnită, între cei muşcaţi de ea fiind şi eu.
    S-a întîmplat ca acum cîteva zile să ascult, la căşti, o emisiune Realitatea, cu un reportaj legat de Coco. Nu mi-a trebuit mult pentru a realiza că fata aparţine unui alt grup de semeni, al celor împinşi de părinţi la performanţe. Poate că ar fi trebuit să-mi cadă fisa mai demult că nu poţi face nici ture mai serioase în Carpaţi, sub 14 ani să spunem, fără sprijinul logistic, material, moral al genitorilor.
    La un moment dat, în emisiunea cu pricina, i-am auzit şi vocea Corinei, pe cînd îşi îndemna sora mai mică, pare-se în ascensiune la panou. Opinie pur personală: fata, Coco, nu le are cu domeniul, cu ideea de performanţă personală, de unde concluzia că este pur şi simplu trasă pe un drum care nu îi aparţine.
    Cum se ajunge la aşa ceva, inclusiv ca tînărul în chestiune să vad drept blasfemie (pariez că aşa o va privi!) o observaţie ca a mea, păi nu totuşi o treabă prea complicată. Nu-ţi poţi trăda părinţii, după cum nu te poţi trezi fără ceea ce credeai a fi sensul vieţii tale. Chiar cu preţul de a pierde adevăratele plăceri ale adolescenţei.
    După opinia mea, tot va claca la un moment dat. Doamne-fereşte să nu o facă, de fapt....
    Mi-a rămas în auz, pe partitura acelei voci graseiate, şi o oarece doză de om care se plînge (nu am idee care este aici adjectivul exact). După cum, am reţinut amănuntul ducerii unei surioare mici în rucsac, în trasee chiar dacă am înţeles eu bine. Care apoi este dusă la panou şi pusă să suie... Cu apetitul de rigoare, foarte aproape de scîncet.


    Există drumuri pentru oameni care prind bine unui anumit gen de părinţi, respectiv Societăţii. Ultima se dă în vînt pentru aceia care-şi abandonează firea, pentru a se constitui în tot felul de modele ce – totuşi – nu au legătură cu interiorul lor, doar poate cu dragostea părintească foarte condiţională: „Nu te iubesc decît dacă faci marea cu sarea...”, spusă bineînţeles nonverbal dar extrem de ferm. Iar lipsa de iubire paternală este ceva, la vîrste foarte fragede cel puţin, ceva foarte rău...

    RăspundețiȘtergere